Nelamuriri?

Imbatranesc! Cu fiecare zi ce trece simt asta mai mult si mai mult. Si stiu si replica voastra la afirmatia mea, am auzit-o de multe ori: ” Daca la varsta ta esti batrana…acum cand ai toata viata inainte…” Dar da, asta e realitatea. Nu neaparat ca ma simt batrana, doar ca ma macina timpul care parca trece pe langa mine, nici nu ma vede si eu stau si astept si astept…ce naiba astept nici eu nu pot sa-mi dau seama.

Privesc in trecut. Cum eram acum 10 ani, acum 5 ani, poate chiar 1 an. Au trecut atat de repede toate si simt ca pe zi ce trece ma schimb mai mult si mai mult. Acum ceva timp m-am intalnit cu o priena cu care nu mai iesisem de aproximativ un an. A fost foarte mirata cand m-a vazut pentru ca nu-si putea da seama care sunt motivele ce au reusit sa ma schimbe atat de mult in cateva luni. A fost surprinsa de partea fizica, dar pur si simplu socata de partea psihica, emotionala.

” In ce hal te-ai indracit, nu te stiam asa. Ultima oara cand ne-am vazut erai vesela, acum mi-e frica sa ma apropii de tine. Cat de mult te-ai schimbat”, astea au fost cuvintele ei. Dar i-am raspuns sec: Eh, unii oameni se mai si schimba. Mi-a mai venit si mie mintea la cap. Dar ea continua sa ma priveasca mirata, nestiind ce sa-mi mai spuna, cum sa ma abordeze, de parca atunci ne-am fi cunoscut. Incet, incet am inceput sa ne reacomodam unu cu cealalta, aveam atat de multe sa ne povestim…

Nu am dat prea mare importanta vorbelor ei, am pus totul pe seama timpului care a trecut si care ne-a luat posibilitatea de a ne mai vedea. Dar, mare mi-a fost mirarea atunci cand acelasi lucru mi l-a zis si o a doua persoana si chiar si a treia. Persoane cu care m-am mai intalnit mai des si cu care am petrecut mai mult timp. Si de atunci am intrat ca intr-un fel de transa. Oare chiar atat de mult m-am schimbat? Atat de mult incat nici prietenii nu ma mai recunosc?

Am incercat sa-mi raspund la niste intrebari, sa inteleg ce a dus la aceasta schimbare, cand am devenit atat de nepasatoare, dura, indiferenta? Am dat timpul inapoi si l-am oprit exact in momentul de care imi spuneau prietenii – atunci cand am venit in Bucuresti, mai exact acum 3 ani. Ce am facut eu in acesti ani? Daca ar fi dupa mine probabil as raspunde foarte simplu: Tot ce face un om normal.Am invatat, am muncit, am iubit. Dar daca ar fi sa le iau pe fiecare in parte si sa rascolesc fiecare moment pana la radacini, realizez ca in fiecare exista o umbra de dezamagire. Fac o facultate pe care nu mi-o doresc pentru ca am lasat pe altii sa aleaga in locul meu, am un job pe care nu il vreau si am iubit pe cine nu trebuia pentru ca am dat dovada de naivitate si increde oarba.

Si acum, ce sa fac? Timpul inapoi nu am cum sa-l dau, sa-l opresc in loc si sa o iau de la capat ar fi o mare pierdere. Sa o iau din nou de la zero si sa pornesc pe un alt drum nu mai am incredere.Poate  va fi si mai trist.

Vine o vreme cand toata lumea asteapta ceva de la tine. Incepand de la parinti, la prieteni, profesori, colegi. Toti au asteptari de la tine, intr-un fel sau altul. Si de multe ori doritele tale nu coincid cu asteptarile lor. Unii vor sa te vada realizat pe plan profesional, altii pe plan sentimental. Deja m-am saturat de vesnicile intrebari: si ce ai sa faci dupa ce termini facultatea? Unde lucrezi? Cat castigi? Cand te mariti?

De ce nu m-ar intreba si pe mine cineva de sanatate? De ce nu m-ar intreba daca sunt fericita, implinita? Pe toti ii freaca grija de averi, de casnicii si alte prostii. Si pentru a fi si mai convingator mai vin si cu exemple: x lucreaza acolo si castiga foarte bine, poate te bagi si tu.Sau, y se marita anul asta, tu esti inca singura, de ce nu-ti cauti pe cineva?

Acum stau si ma gandesc…de ce tot timpul trebuie sa ne dicteze altcineva ce si cum sa facem? De ce simt tot timpul nevoia sa-si dea cu presupusul, sa intervina in toate, pentru ca ” stiu ei mai bine”? Frate, nu ma intereseaza parerile si sfaturile voastre. Poate nu realizati, dar nu mai sunt pustoiaca de 14 ani care viseaza la Fat-Frumos pe cal alb, sunt in stare sa iau si singura decizii in ceea ce priveste propria mea viata. M-am saturat sa-mi dicteze altii ce sa fac. Asa am ajuns sa fac o facultate de cacat, care nu-mi place si cu care nu am nici o treaba, cand as fi putut foarte bine ca anul asta sa dau licenta la facultatea pe care mi-o doream. Asa am ajuns sa stau prin spitale, bolnava fiind din cauza la toti idiotii. Pana la varsta asta nu am realizat nimic din ce-mi doream, pentru ca tot timpul am ascultat de altii, pentru ca ” stiu ei mai bine.” Poate ca stiau ei mai bine, dar niciodata nu au stiut ce era mai bine si pentru mine.
Asa ca, mai duceti-va voi dracu` si lasati-ma in pace cu sfaturile voastre, pentru ca oricum nu-mi folosesc la nimic.

Am de gand ca in urmatorii 10 ani sa ma bucur de viata, sa o traiesc asa cum cred eu ca e mai bine pentru mine, fara sfaturile voastre de cacat. Sa duc la bun sfarsit tot ce mi-am dorit dintotdeauna si nu am putut din cauza voastra. Cat despre maritis, ca tot va freaca grija, un singur lucru am sa va spun. De spalat chiloti si sosete, de stat la cratita si sters copilashi la fundulet, am timp o viata intreaga, nu ma grabesc. Asa ca…nu va mai faceti planuri de pomana si luati-va gandul de la nunti, ca deocamdata nu este cazul. Mai am de copilarit.

Anunțuri

4 gânduri despre “Nelamuriri?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s