Se spune ca fiecare varsta are nebunia ei si ca indiferent cat de mult inaintam in viata, pastram intotdeauna in noi o parte din copilaria noastra. Pentru unii, amintirile din copilarie constau in diverse lucruri pastrare peste ani din acea dulce perioada. Pentru mine, amintirile din copilarie sunt in primul rand desenele animate. Tom&Jerry au fost preferatii mei intodeauna si astazi, chiar daca am depasit varsta copilarie, inca ma mai uit la ele cu mare drag. Ma destind, ma amuza. Am ajuns sa recunosc fiecare desen numai dupa suntele si muzica de inceput. Am crescut cu ele, mi-au adus zambetul pe chip in perioada copilariei si reusesc sa ma faca sa rad si in ziua de astazi.
Si acestea sunt doar cateva dintre ele. Voi ce desene preferate ati avut?
Una din amintirile mele cele mai ” dragute” in ceea ce priveste Messenger-ul o am de pe la varsta de 12 ani, atunci cand…
Eram de-a dreptul obsedata de mess, la modul cel mai rau. Veneam de la scoala si toata ziua se scurgea in fata pc-ului, pana noaptea tarziu la 4-5, cand mai aveam cateva ore si trebuia sa merg din nou la scoala.Nu faceam nimic altceva, toata ziua stateam pe mess, nu ma ridicam de la birou nici macar sa merg sa mananc. Masa o luam tot in fata pc-ului. Pana intr-o zi, cand, aceasta placere a mea, de a sta ore in sir si de a vorbi prostii pe mess a luat sfarsit.
Eram intr-o seara pe net, vorbeam cu mai multi pe messenger si ma tot eschivam pentru ca tatal meu facea ce facea si se tot plimba prin spatele meu. Nu ca as fi avut ceva de ascuns, dar mi se parea penibil sa stea el si sa asiste la discutiile mele. Si pana la urma mi-a dat si bomba, ca vine si doarme el in patul din camera mea, daca eu n-am de gand sa ma culc odata. Dar el n-avea nici cea mai mica intentie sa doarma. Statea in pat si se uita la ce scriam eu pe mess. Si uite asa, se trezeste un mandru soare sa-mi ceara accept-ul de a-mi intra in lista. Ii dau si intru sa vorbesc cu el, nestiand cine este. Omuletul imi da web, ca sa nu-l mai bat la cap cu intrebari. Faptul ca mi-a dat web mi-a semnat sentinta la dezabonarea de la net pentru cateva luni.
Omuletul se infatisa in fata camerei web, dar doar de la jumate`n jos, dezbracat si cu morcovul intepenit. Atunci a fost si prima data cand am facut cunostinta cu psihopatii. Muncea saracul de zor la morcovul ala, dar pana am realizat eu ce si cum se intampla, tata a fost mai ager ca mine. Pentru faza asta am stat fara net cateva luni bune, pentru ca tata chiar n-a vrut sa ma creada ca a fost doar o intamplare prosteasca si jenanta si ca eu chiar nu-l cunosteam pe individ. Am reusit sa-l imbunez de abia pe 1 iunie, cand i-am zis ca nu-mi doresc alt cadou decat sa-mi puna net-ul again.
Dar cand am avut net din nou nu-mi mai trebuia mie Messenger. Atatea luni fara el ma obisnuisem.
A fost o vreme cand priveam cu ochii calzi de copil, cu zambet pe buze si cu inima deschisa tot ce primeam de la viata. Pentru ca stiam ca nimic nu-mi face poate face rau. Nu aveam un singur inger pazitor. Ma bucuram de 3 ingeri superbi, ce aveau grija de mine, ce vegheau la linistea mea si faceau ca toate visele sa-mi devina realitate.
A fost o vreme cand ma bucuram de fiecare strop de ploaie ce-mi alina imbujoratul obraz, de fiecare fulg ce mi se spargea in palme.
A fost o vreme cand tresaream la fiecare clinchet al soneriei, atunci cand inima imi tremura de emotii si neliniste in asteptarea lui Mos Craciun.
A fost o vreme cand plecam cu lacrimi in ochi de bucurie, atunci cand o sala intreaga aplauda superba-mi poezie. Atunci cand eram atat de mandra de minunatul costum pe care-l purtam la serbari, si-mi venea atat de bine…Anii au trecut si mai tarziu, am ras din toata inima la poza ce avea sa-mi ramana amintire peste ani, cand o frumoasa coronita de trandafiri imi incununa capul.
A fost o vreme cand am renuntat la papusele in favoarea fardurilor, la jocurile din fata blocului pentru un biliard, la gonitul noaptea pe deal pentru o superba ploaie de stele, pentru o noapte petrecuta in club.
A fost o vreme cand toate aceste lucruri minunate au disparut in negura anilor, in praful depus pe albumul plin de amintiri.
Cu timpul, cei 3 ingeri pazitori s-au dovedit a fi 3 demoni inspaimantatori, cu care am fost nevoita sa lupt, sa le tin piept inca din prima clipa cand am pasit pe taramul realitatii. Taramul crud si nemilos al realitatii. Copilul cu sclipiri in privire si cu zambet fermecator, a devenit peste noapte o statuie, o stanca in mijlocul oceanului. Indiferenta, rece, nepasatoare, dar plina de durere, regrete, dezamagire. O stanca ce a invatat sa infrunte cu indarjire fiecare furtuna trecatoare. Pentru ca toate astea o fac mai puternica pe zi ce trece pana va fi de neclintit.
A fost o vreme cand speram, iubeam, visam, credeam…dar toate astea au ramas acunse undeva in trecut intr-un album ce poarta denumirea de: amintiri!
Cineva mi-a spus odata: ” Cei mai frumosi ani sunt anii de liceu!” Bineinteles ca eu nu l-am crezut, pana n-am terminat liceul. Acum as da orice sa mai pot intoarce timpul, macar si pentru cateva ore.
De asemenea, aceiasi persoana mi-a zis candva: ” Stai linistita ca adevaratele prietenii nu se leaga in liceu, ci in facultate. Ai sa ramai prietena cu foarte putini din liceu, pentru ca fiecare pleaca pe drumul lui.” Din nou, am realizat ca a avut dreptate.
Imi aduc aminte de chefurile din liceu, de prietenii de atunci si imi dau seama ca am mai pastrat legatura doar cu 20% din ei. Nu ca n-as fi vrut, ci pentru ca, asa a fost sa fie. Unii din ei au plecat pe drumul lor si au lasat totul in urma, care s-au casatorit, care au plecat din Romania asta infecta. Dar cel mai tare ma doare sa realizez ca unii din ei au uitat de unde au plecat. Candva niste oameni foarte deschisi, cu care imi placea sa petrec fiecare secunda din viata, acum imi par niste straini.
De ce toate astea? Pentru ca noi suntem asemeni unei pasari. Ne nastem, crestem in sanul familiei si al prietenilor, dar in momentul cand am invatat sa zburam, am plecat definitiv, fara sa ne mai uitam inapoi sau sa ne mai intoarcem in cuibul care ne-a invatat primii pasi in viata. Asemeni unui cuc, care arunca ouale din cuib, atat pe ale lui, cat si pe a celorlalti. Dar…asa sunt unii. Si mare mi-a fost surpriza cand am realizat ca eu am crescut cu astfel de ” prieteni”.
Eram 5…candva! Acum…fiecare pe drumul ei. Un pentagon…mereu impreuna, una pentru cealalta. Dar cu timpul, cu trecerea anilor, unele se pare, au uitat de unde au plecat. Au uitat de acei ani frumosi, care le-a format si le-a ridicat pe treptele societatii. Cu cat au urcat mai mult, cu atat si nasul s-a ridicat mai sus si mai sus, incat nu mai vad nimic din ce se intampla in jurul lor.
Asa eram atunci….cele 5:
Gratia:
tacuta ca o stanca dar agera ca un leu…
calma, serioasa, de incredere, optimista…
si asa a ramas si peste ani!
Nimfa:
Distrata, vicleana, cu capul in nori….
prefacuta, egoista, dar desteapta…
Asa a ramas si peste ani! Sau cel putin asa cred…pentru ca e un ” cuc” de mare speta. Dar, trebuie sa fim intelegatori…suntem in criza, e scump telefonul, internetul, astea… si nici nu stam la o aruncatura de bat…
Bebitza:
Misterioasa, secretoasa, cu picioarele pe pamant…
Vesela, optimista, de incredere…
Asa a ramas si peste ani! Mai mult decat atat, s-a maturizat si e mai stapana pe ea. Bravo Baby, ai ramas cu picioarele pe pamant!
Flipper/ My bitch:
Desteapta, cu spirit de observatie si intuitie….
dar vicleana, egoista si increzuta…
Peste ani s-au schimbat multe…dintr-un cuc fragil, a ajuns mama cucilor! Imi pare rau don`soara, ca timpul te-a facut sa uiti de unde ai plecat si ca dorinta ta de-a parea cineva in ochii strainilor, uita de 21 de ani de prietenie. Imi pare rau, dar nu vreau sa ma obosesc incercand sa ma ridic la nivelul nasului tau, care e foaaaaarte sus de altfel.
Astea eram noi atunci. Multumesc fetelor care si-au pastrat capul pe umeri si picioarele pe pamant, iar Bucurestiul nu le-a transformat in niste persoane cu un caracter infect, de ultima speta…
Sper ca peste ani, unora sa le mai vina mintea la cap, sa lase nasul mai jos ca sa nu fim nevoite sa privim la poza asta ca la o veche amintire…
Daca tot am intrat pe taramul amintirilor, a venit vremea sa va mai povestesc o zi frumoasa din viata mea. O zi speciala! Eram in liceu, clasa a 10-a. Si cum era Ziua Mondiala a Ecologiei, cei din conducerea liceului unde invatam s-au gandit sa faca ceva deosebit. Ce si cum a iesit…foarte tare!!!
Dupa cum bine stim cu totii, fiecare varsta isi are nebunia ei! In adolescenta aveam o anumita gandire, ne placeau anumite lucruri, aveam anumite hobby-uri, etc. Dar cu timpul, cu trecerea anilor…privind in urma, de cele mai multe ori radem. Radem de noi! Zilele trecute ma uitam pe poze…si, nu mare mi-a fost mirarea cand am ” descoperit” poze de mult uitate, dar care starnesc atatea amintiri. Asa ca, m-am gandit ca ar fi frumos sa le impartasesc cu voi, cititorii mei dragi. Sa impartasesc cu voi, o parte din copilaria si adolescenta mea…o parte din mine. Si cu aceasta ocazie, as vrea sa incep o noua leapsa, care sa “mearga” din blog in blog. Sa va descoperim asa cum erati, sa aflam mai multe despre voi, sa impartasim amintiri. Eu zic ca ar fi tare frumos si ca un astfel de post merita din plin.
Pentru inceput, pot sa va zic doar atat: am fost un copil rebel! Un copil caruia nu i-a placut sa asculte sub nici o forma, sa i se impuna chestii care lui nu i se pareau ok. Am preferat masinutele in locul papusilor, jocurile in noroi, urcatul pe garaje si copaci, plimbarile prin padure la 00:00. Sincer, n-as fi vrut sa fiu in locul parintilor mei din multe puncte de vedere. Nu ca as fi fost rea, sau faceam cine stie ce probleme, dar consider ca simplu fapt ca eram incapatanta din cale-afara si nu ascultam de nici o culoare, cred ca este de ajuns.
Nu existau zile sa nu vin plina de vanatai, julita prin coate sau genunchi, dar spre norocul meu, niciodata n-am avut mainile sau picioarele rupte, sau capul spart, etc. Nici cu bolile nu m-am confruntat, m-a scapat Dumnezeu de problemele astea. Si la fel, nu era saptamana sa nu vina cineva sa-mi trancane la usa, ca i-am batut feciorul sau fetita…cum mi-am putut permite? Pana cand, m-am trezit intr-o vara ca am fost pedepsita, o luna n-am avut voie afara. Ce chin pentru mine. Asa ca, de voie de nevoie, a trebuit sa ma cumintesc.
Cu trecerea anilor, am ajuns si eu la frumoasa varsta de 12-13 ani. Si cum atunci erau la moda B.U.G. Mafia, Parazitii si altii de genul asta, plus ca mai eram si intr-o gasca ce avea astfel de hobby-uri muzicale, era normal sa fiu si eu ca ei.” Normal”…asa credeam atunci. Mi se parea cool! Eh…amintiri! Asa eram atunci:
Mai tarziu, la cativa ani dupa, eram mare rockaritza. Pasionata de heavy metal, ascultam numai Metallica, Gun`s n Roses, Scorpions, Nightwish, Rammstein, System of a down, Cannibal Corpse, Whitesnake, Within Temptation & Co. Suferinte ce mai erau pe capul meu cu muzica asta. Cand o ascultam, ” ma ungea pe suflet” cum se spune. ) Nu o data mi s-a intamplat sa-mi vina vecinii la usa, deranjati fiind de muzica mea si de bass-ul prea puternic. Nu exista ora de religie la care sa fiu prezenta, unde preotul mereu avea ceva de comentat. Uneori imi facea observatii directe, ca de ce am ales sa fiu asa, sau de ce imi place sa fiu asa? Ca puterea diavolului…s.a.m.d.
Tot in perioada aia incepuse sa-mi placa dread-urile, rasta, spre disperarea parintilor mei. Si bineinteles, nelipsita pasiune pentru chitara, specifica de alfel rockarilor. Atunci si-au dat seama ai mei ca au facut o mare greseala, in momentul cand mi-au cumparat una. Toata ziua eram cu ea in brate si o zdranganeam cat puteam de mult. Si bineinteles, nu puteau lipsi motoarele. Adrenalina pe doua roti!!! De dimineata pana seara eram calare pe cate unul, pasiune pe care o am si in ziua de azi. Oricand am ocazia, “incalec” pe el, fara regret sau teama sau orice altceva.
Acum, daca ar fi sa dau timpul inapoi, perioada aceasta n-as rata-o. As mai trai-o o data si inca o data si inca o data…Pentru ca am amintiri frumoase de atunci, am invatat ce inseamna prietenia, increderea, solidaritatea, muzica buna. Pasiunea, iubirea, speranta, curajul, caterinca, inteligenta. Am cunoscut oameni speciali cu care am ramas prietena si peste ani. O legatura puternica, care probabil nu se va sfarsi niciodata. Chiar daca acum rad de mine, nu regret nici o secunda ca atunci, la vremea aia…am ales sa fiu asa!
Eram in clasa a patra si am mers intr-o excursie cu clasa. Si imi aduc aminte ca pe drum, ca sa nu ne plictisim, cel care organizase excursia s-a gandit sa ne invete un cantecel ca sa treca timpul mai repede. Si surprinzator, il mai tin minte si acum. )
Acum vreo 6-7 ani, era intr-o vara, vacanta de altfel, se tot auzea la TV, de o ploaie de stele. Zilnic primeam fel de fel de mass-uri, referitor la acest eveniment nemaintalnit. Cum ca va avea loc o ploaie de stele, ca se va putea vedea planeta Marte foarte aproape de Pamant si tot felul de seci de genul asta.
Fiind copil, va dati seama ca mi s-a parut foarte interesant. Si ce am zis!? Fac pe draeq in patru si in seara cu pricina voi fi undeva pe deal pentru a putea vedea mai bine. Vine ziua cu pricina, ne adunam noi o gasca mare, ca deh…era vorbita din timp toata treaba asta. Se lasa seara si…sa mergem.
Stiti cum e, atunci cand intr-adevar iti doresti ceva, faci orice sa se indeplineasca acel lucru. Asa eram si noi. Cine dreaq s-a gandit ca cerul era super innorat, nu se vedea neam de stea sau luna, sau orice altceva? Tocmai ce se terminase o ploaie calda, de vara. Dar noi nu, nimic, incapatanati.
Pana sa ajungem in varful dealului, noaptea la 12, am zis ca ma mananca sfintii. Nu tu lumina, nu tu pamant uscat, nu tu nimic. In primul rand ca am degerat de frig, in al doilea rand, ne-am umplut de noroi pana la genunchi ( unii si pe fund, ca deh…alunecari de teren), nu aveam nici lumina si mergeam dupa o tampenie de luminita de la bricheta si in plus, n-am vazut nimic. Absolut nimic! Bezna totala. Doar orasul se vedea, super intr-adevar. Macar pentru el a meritat efortul. Dupa toate peripetiile astea, eram bucuroasa cand am ajuns acasa, pentru ca nu m-am intalnit cu domnu` urs, sau cu vreun lup infometat si pentru privelistea care mi-a oferit-o orasul.
Insa, am avut mai multe bafta, anul urmator, cand, la fel, se anuntase ploaie de stele, dar macar de data asta, cerul era senin. Era o zi frumoasa si seara a fost la fel, dandu-ne ocazia sa vedem si sa ne bucuram de aceea ploaie de stele. Foarte frumos! Merita traita oricand o asa experienta si daca va mai fi candva, cu siguranta nu voi ezita si nu o voi pierde.
Am fost si eu candva copil ( ca oricine de altfel), nu ca acum as fi mare adult, dar fie…Cu totii ne amintim de acea perioasa, acea frumoasa perioada din viata noastra, fara griji, fara suparari, fara persoane care sa ne faca probleme, fare stres.
Da, am fost copil si un copil tare zdruncinat. Ca o fetita cuminte ce eram, mereu gaseam ceva sa nu-mi convina, mereu gaseam ceva de comentat. Jucariile mele nu erau papusile, ci masinutele. Imi placea sa stau cu baietii, sa ma catar in copaci, pe garaje, pe unde apucam, numai la inaltime sa fiu. Mereu veneam julita in genunchi, in coate, peste tot pe unde se putea. In fiecare saptamana aproape trebuia sa se prezinte macar un parinte la usa mea, de manunta cu odrasla, care incasase o mica bataita. Ca doar deh…eram cuminte a dreaq. N-am sa uit niciodata vorbele mamei mele, care mereu imi spune ca: ” Tu ar fi trebuit sa fii baiat si frate-tu fata.” Probabil, tot de cuminte ce eram.
Ca orice copil care se respecta, macar o data in viata lui, trebuie sa mearga la furat. De ceva…orice. Asa ca, aveam vreo 12-13 ani, ne adunasem o gasca destul de frumusica, vreo 15-20 de persoane si ce ne-am zis? ” Hai sa mergem la furat de mere!” Asteptam noi sa se lase seara, sa apara luna si stelele pe cer si ne punem pe treaba. Mergem noi ce mergem, pana ajungem la niste case. Ne uitam la fiecare in gradina sa vedem ce si cum au, noi plecasem dupa mere, dar nu era nici o suparare daca mai gaseam si altceva.
Si numai bine, gasim un mar, chiar langa gard. Se catara 2-3 baieti pe gard, se urca in copac si incep sa arunce merele care le rupeau. V-am zis ca eram undeva in jur la vreo 15-20 de persoane si nimeni nu se multumea doar cun un singur mar, de pofta. Daca tot faceam o treaba, macar sa o facem si bine. Asa ca nah…stomacelele noastre erau greu de multumit, era de munca.
Toate bune si frumoase, nu umplem noi poalele cu mere si numai bine, cand sa ne pornim inapoi spre casa, apare politia. Ce romantic! Marea majoritate am fugit, nu ne putea prinde nici naiba, in primul rand ca eram foarte multi si in al doilea rand, nu se putea pune cu noi un politist gras, caruia ii atarnau suncile pana la glezne. Dar ghinionul a cazut pe capul celor care erau in copac si pe gard. Ei n-au mai avut timp sa fuga. Asa ca…actele la control!
Ce acte dom`le? De unde acte? Pe vremea aia nici nu stiam cum arata un buletin. Tin sa precizez ca era in jur de vreo 2 dimineata. Asa ca, dragul de el, omul legii, a inceput sa le tina o predica din aia frumoasa, cum nici mamele lor acasa nu o faceau. Si colac peste pupaza, sa mearga cu ei, sa-i duca acasa, sa se convinga ei, ca parintii stiau ce fac odraslele lor. Dar cu una, cu doua, un zambet, o caterinca, au scapat usot baietii nostrii si i-au lasat sa plece.
In drum spre casa, bucurosti fiind ca am scapat usot, ce ne gandim, hai sa furam si niste porumb. Asa ca, dragii de ei, iar au intrat in curtile oamenilor. De data asta n-am mai avut parte de peripetii. E bine totusi ca am ajuns acasa, in siguranta, teferi si nevatamati si cu poalele pline. A doua zi, toata lumea era in fata blocului la mancat de porumb.
Frumoase amintiri! As vrea sa mai fiu copil, macar pentru o zi, sau cateva ore…voi nu?
) Nu o data mi s-a intamplat sa-mi vina vecinii la usa, deranjati fiind de muzica mea si de bass-ul prea puternic. Nu exista ora de religie la care sa fiu prezenta, unde preotul mereu avea ceva de comentat. Uneori imi facea observatii directe, ca de ce am ales sa fiu asa, sau de ce imi place sa fiu asa? Ca puterea diavolului…s.a.m.d.
)
